Album (muzică).html



Acest articol se referă la . Pentru utilizări ale termenului în alte domenii vedeţi Album.

În muzică, un album reprezintă o colecţie de piese (compoziţii). În funcţie de context, albumul poate fi conceput fie ca o partitură, fie ca reuniunea unor înregistrări sonore.

modifică Partitură

Până la momentul răspândirii discurilor de vinil de format mare (LP), termenul desemna exclusiv o partitură cuprinzând piese cu o orchestraţie sumară (muzică de cameră, reducţii pentru pian sau două piane – uneori cu voce, sau doar partitura vocii în dreptul căreia sunt notate cifrajele armoniei – pe modelul de fake book). Lucrările muzicale pentru o orchestră de mari proporţii sunt, de regulă, prezentate în partituri izolate; există şi cazul în care un album poate conţine fragmente, selecţiuni din lucrări cu orchestraţii ample.

Criteriile după care se realizează un album sunt diverse, piesele putând fi creaţii ale unui autor unic sau provenind de la mai mulţi compozitori. Există albume pregătite ca atare de către compozitorii lor (îndeosebi albume de piese pentru pian solo), în vreme ce selecţia pentru constituirea altor albume poate ţine seamă de criterii valorice, de notorietatea unor piese (în context general, al creaţiei unui compozitor sau în contextul unei epoci – diverşi autori), de tematică (piese care iustrează o anume temă sau care pornesc de la o imagine sau un concept comun), piese puţin cunoscute ale unuia sau mai multor autori ş.a.m.d.

Pentru a evita confuzia cu albumul muzical înţeles ca entitate discografică (reuniunea unor înregistrări), albumul sub formă de partitură este adesea numit album de piese.

modifică Istoric. Tipuri de albume

Albumele s-au bucurat de un mare succes la finele secolului al XIX-lea şi au rezistat până în ziua de astăzi, constituind o preferinţă îndeosebi pentru muzicienii amatori. La trecerea către secolul XX, albumele erau adesea oferite ca bonus la achiziţionarea unor reviste de muzică. Aceste albume conţineau majoritar reducţii pentru pian (cu voce, acolo unde era cazul), iar uneori apăreau şi mici aranjamente pentru ansamblu de cameră; piesele alese erau adresate unui public nepretenţios şi nu aveau un nivel ridicat de dificultate a interpretării.

În vremea filmelor mute existau albume de piese folosite în teatre şi cinematografe cu scopul de a acompania derularea filmului; majoritar, piesele alese erau teme binecunoscute din creaţia cultă. În primii ani, acest acompaniament arareori avea un rol dramatic, mult mai curând reprezentând un mijloc de a acoperi zgomotul produs de aparatul de proiecţie şi de a înlesni delectarea spectatorilor (de aceea, nu se alegeau lucrări de caracter, cu un vădit conţinut emoţional). În anii 1910, s-au utilizat foarte mult albume în care piesele erau ordonate în funcţie de impactul emoţional asupra publicului; folosind un astfel de album, pianistul sau dirijorul unui ansamblu cameral interpreta în timpul proiecţiei un potpuriu care să urmărească evoluţia afectivă a filmului. Din anii 1920, folosirea unei muzici de film de sine stătătoare a câştigat treptat teren în faţa mai vechilor practici, astfel încât albumele de piese şi-au pierdut această întrebuinţare.

În continuare, au început să apară albume în care erau notate piese de jazz sau muzică uşoară (cu text sau prin notarea melodiei instrumentului solist – mai ales la jazz). Pentru muzica uşoară s-au folosit mai întâi notaţii explicite, fără pasaje improvizate, pentru voce şi pian. În schimb, muzica de jazz a dezvoltat notaţia de fake book (partitura vocală sau a instrumentului solist, însoţită de cifraje de acorduri), într-o măsură asemănătoare cu basul cifrat folosit în baroc. Unele culegeri sau albume de muzică uşoară au preluat această notaţie.

În paralel, albumele de muzică editate în mediul academic s-au extins asupra creaţiei corale, a folclorului muzical, fiind publicate şi albume (culegeri) de solfegii, dictate ş.a. în scopuri educative.

modifică Colecţie de înregistrări

Sub influenţa limbii engleze, termenul a primit un al doilea înţeles în lumea muzicii: acela de colecţie de înregistrări ce se regăsesc pe un disc de vinil tip LP sau un CD (uneori, şi pe două astfel de discuri – dublu album – sau pe mai multe – caz rar întâlnit). Albumele se pot regăsi frecvent şi pe casetă audio, acest suport neconstituind însă un reper în evoluţia conceptului (cum a fost popularizarea CD-ului). În limba română, termenul „album” s-a impus în această întrebuinţare în a doua jumătate a secolului XX.

Albumul reprezintă unitatea discografică cel mai des întrebuinţată şi cea mai vastă; conţinutul unui album cuprinde înregistrări a căror durată variază de la 30-40 de minute (simplu LP) până la 160 de minute (dublu CD) sau chiar mai mult. Un album cuprinde de la 4 la 35 de piese, cu toate că aceste limite pot fi uneori depăşite. Albumul este mai cuprinzător decât discul EP, discul single şi maxi single.

Albumele sunt puse în vânzare în mod obişnuit prin intermediul unei case de discuri. Uneori, vânzările se fac la concerte, în turneul de promovare a albumului vizat; o metodă experimentată recent este vânzarea albumelor integrale sau a pieselor cuprinse în acestea prin Internet.

modifică Tipuri de albume

• album de studio, înregistrat în studio, conţinând versiunile reperate cel mai adesea când se aduc în discuţie piese ale muzicienilor care l-au creat. Albumul de studio este înregistrat şi produs folosind tehnici specifice, uneori dificil sau chiar imposibil de reprodus în alte condiţii (de exemplu, în concerte).
• album live, înregistrare din concert. Poate conţine muzică deja înregistrată pe albume de studio, piese care urmează să fie înregistrate sau lansate pe un nou album sau piese care nu sunt intenţionate a fi înregistrate în studio.
• dublu album, album de studio sau live format din două LP-uri sau CD-uri (după caz) din raţiuni de preferinţă sau ca urmare a limitării de spaţiu în cazul unui singur LP, respectiv CD
• compilaţie, selecţie de piese aparţinând de un singur muzician (o formaţie) sau de mai mulţi muzicieni (mai multe formaţii), reunite după diverse criterii
  • greatest hits, compilaţie a unui singur muzician (unei formaţii), unde piesele sunt reunite sub criteriul succesului comercial
• album remixat, album conţinând remix-uri proprii sau ale unor piese semnate de alţi muzicieni
• album de versiuni cover, oarecum similar cu albumul remixat, în acest caz sunt prezentate reinterpretări ale unor piese compuse şi iniţial interpretate de alţi muzicieni
  • album tribut, album de versiuni cover care insistă pe reproducerea sonorităţilor specifice ale înregistrărilor originale; de obicei, cuprinde piese ale unui singur muzician (ale unei formaţii)
• album video, caz excepţional de promovare a unui album pe suport audio-vizual (videocasetă, DVD), muzica fiind în permanenţă însoţită de imagine, fie ea înregistrare din concert, un film special creat sau film video
• coloană sonoră, album cuprinzând piesele muzicale (originale sau nu) apărute într-un film

modifică Bibliografie

• Caraman Fotea, Daniela şi Cristian Nicolau (1999). Dicţionar rock, pop, folk, Editura Humanitas, Bucureşti. ISBN 973-28-0910-8
• Davis, Richard (1999). Complete Guide to Film Scoring, Berklee Press, Boston. ISBN 0-634-00636-3